saorma-cu-de-toate

Niciodată n-am avut nimic cu acei care au stil de viață diferit de al meu, cu ăia care beau altceva, să fie la ei acolo lichidele pe care le varsă pe gât, sau cu ăi care mănâncă altceva, să le fie de bine că nu am poftă de nimic din meniul lor. Sincer și fără nicio caterincă. Totuși, dacă stau bine să mă gândesc, nu pot spune că niciodată nu i-am admonestat în gând pe vegetarieni, pe vegani sau pe alții care în loc să ducă o viață normală cu îmbuibări și alte tipuri de grătare, o ard fără proteine cât este ziua de mare de față cu toată lumea.

Să-mi fie rușine cinci minute cu fața la perete? Unii ar spune că viața normală este aceea pe care ți-o faci așa cum consideri tu ca individ, nimeni neavând dreptul să se amestece în treburile tale interne. Ce? Este gastroenterolog? Bine, bine, acum la vârsta pe care o am, sperând că mintea mi-a mai venit la cap odată cu trecerea anilor, parcă să zic de acest aspect că nu mă mai interesează. Totuși, discutând zilele acestea de acest subiect controversat, mi-am adus aminte de o întâmplare haioasă din punctul meu de vedere, dar foarte neplăcută pentru cei aflați direct în problemă.

Era cam după Revoluție când doar mă căsătorisem fericit, tânăr imberb cu distracția la purtător și cu impresia că tot ce zboară în viața asta se și mănâncă. Eram la nunta unui bun prieten care dorise neapărat să mă urmeze în fericita casă de piatră pe care și-o voia cât mai trainic îndelungată, stând la masă cu un alt bun amic așteptând sarmalele după o repriză sănătoasă de dans. Îmi învârtisem serios consoarta în piruete de fox. Ce știe una lume! Alături de noi, poziționați peste drum de masă, alte două perechi de tineri cam ca noi provincialii, dar parcă mai stilați, le zic acum, mai figuranți, cum le ziceam în acele vremuri. Doar aflasem pe surse că sunt vegetarieni în hlizeala nostră nesimțită de tineri.

Cum muzica o dăduse pe un blues răsunător sentimentelor din acele timpuri, ceva cu o doamnă în roșu, și cum noi eram în forță pe vinul alb pe care îl aveau tare bun la masă, neavând chef să o lălăim pe inimă îndrăgostită, un pas la dreapta, unul la stânga, am rămas pe loc cam singurii din tot restaurantul. E, ca un făcut, chiar atunci au început să curgă porțiile cu sarmale la mese. Ospătărița zâmbăreață ce avea o grămadă de farfurii pe mâini ne-a întrebat pe noi, pe cine altcineva, unde sunt persoanele vegetariene poziționate la masă, ea dorind să le servească sarmale cu orez și ciuperci în dauna atât de gustoaselor sarmale cu carne.

Ce credeți c-am făcut? Ajutați de euforia vinului, bun al naibii, cum am mai zis, le-am schimbat două sarmale contrafăcute la fiecare porție, tocmai bune de mânjit ambiția lor „prostească” de vegetarieni. Auziți voi, să nu mănânce carne! Așa gândeam atunci. Nu vă spun c-a ieșit scandal mare, cu oprit de muzică, cu supărare de mireasă (erau din partea ei) și cu acuze grave la adresa bucătarilor și ospătarilor. Doar prietenul meu mire parcă mijind din ochi către noi a bănuiala cruntă pe care o avea în minte. Ai dracu! ne-a zis la o bere cam la câțiva ani mai târziu. În fine! Mai ieri, alaltăieri, am dat de bancul din titlu, ca un răspuns fin la scrierile Oliviei Steer care mi-au căzut sub ochi din întâmplare, și care le zice cam așa:

Carnea nu este altceva decât o concentrare de celule moarte sau agonizante, trăind într-o hazna de sânge stricat, intrat în putrefacție. Iar oamenii numesc aceasta hazna alimentație benefică.

Așa că, citind și alte mărturisiri ale celebrei persoane publice din binecunoscutul ei blog, parcă m-a mâncat pe undeva să-i dau replica aici pe necunoscuta mea pagină cu bancul din titlu care, normal, s-a dorit a echilibra balanța ideilor mele despre veganism și vegetarism. Altfel, o luam rău pe cărări de diete și alte regimuri gen. Credeți-mă!