JAP-VI_1

Blondă natural, craci Cernavodă pod, corp autostrada A2, tâțe trăite bine, hrănite corespunzător, sănătos, prea ca la țară din zona aia a României unde este bine ascuțit toporul, ochi de vulpe tânără în plină dezvoltare de băgat japonezi în boală, dezinvoltă pe scena barului unde îşi facea numărul la bară, mult prea isteață să moară aşa.

Aceasta-i descrierea Lenuței, o fată simplă după vorbă, după port, dar care, sătulă de viata prea simplă din satul ei natal, a decis să plece în Japonia la contract semnat anul de zile. Aici şi-a schimbat numele in Micuțacecurai, si-a făcut puțin ochii oblici, a învățat pe de rost obiceiurile stricte ale celor care îi băgau yenii la chiloți cu înclinație plină de respect, arigatou gozaimasu auzindu-se cu mulțumiri dese din frumoasa ei guriță plină de recunoştință.

Prima dată a pus ochii pe ea un Shogun, descendentul celui din cartea lui Clavell, băiat de calitate, dar căruia îi cam plăcea să tragă cam mult sake la măsea. L-a găsit într-o zi mort în duşul robot care striga întruna, help, help, cu răceală în glas.

Apoi, văduvă fiind, s-a cuplat cu ultimul samurai în viață, dar căruia îi cam plăcea s-o bată des cu katana la fund, cu răutate, cu strictețe, cu regularitate. Numai la ore fixe. L-a găsit la crepuscul mort în spatele casei. Îsi făcuse harakiri lăsând lângă el biletul de adio scris cu propriul sânge. Rămâi cu bine!

Când credea că norocul a dat peste ea, fiind curtată luni întregi de un solid luptător de sumo, frumos bărbat sculptat numai în muşchi de sushi, acesta a fost bătut pe stradă de un culegător al florilor de cireş specifice lunii Mai. Nu s-au înțeles la preț. Ginseng, aşa îl chema, şi-a dat ultima suflare în brațele ei, declarându-i cu lacrimi în ochi iubirea eternă.

După alți câțiva ani în care bara barului i-a fost sprijin moral şi financiar, cu bune şi rele, trecând cu timpul în specializare în arta origami-ului şi a ikebanei, învățând economia mondială numai  de excepțional la universitatea Waseda din Tokio, specializându-se în arta culinară gătind profesionist honzen ryōri, chakaiseki ryōri și kaiseki ryōri, a noastră a fost cerută în căsătorie de un prinț japonez. Omul n-a venit pe cal alb, nici la volanul unei Honda, nici cu trenul de mare viteză, ci obosit frânt după 15 ore de muncă într-o firmă de electrocasnice. Şi prinții muncesc in Japonia.

Închei povestea cu happy-end, pentru că ea s-a încheiat pe o canapea din platoul unei oarecare televiziuni, acolo unde Micuțacecurai pe vremuri, astăzi japonezo-românca Elena, şi-a povestit viața tumultoasă pentru câteva mii de euro atât de necesari întoarcerii în Țara Soarelui Răsare. Cică prințul o aşteaptă încă pentru o viață frumoasă în doi. Norocoasa!

L.D. Este o istorioară reală pe care am citit-o undeva. Doar am schimbat totul pentru a-i condimenta aspectul. Sayounara!