prietenie-5

Întotdeauna m-am gândit la un prieten ca făcând parte din gândirea mea, din obiceiurile mele, din modul de a vedea viața cu bune și rele. Uneori stau în poziția lotusului meditând și analizând atașamentul reciproc care ar putea fi între două persoane, acesta fiind ca o problemă grea de matematică, cu paranteze incluse întrebându-mă dacă le-am pus unde trebuie, cu radicali dorind să extrag cât mai repede avantajele și dezavantajele relației, cu elemente de geometrie plană și trigonometrie din care sa rezulte dacă prietenia mea cu un respectiv merită menținută pe linia de plutire.

Apoi, mă uit în oglindă dându-mi două palme de oftică. De ce faci asta?, mă întreb oripilat de negrul sentiment de egoism care mi-a dat atunci târcoale. Se merită să pui la îndoială o prietenie doar pentru că partenerul nu ți-a dat satisfacție într-un moment dat pe care tu ți l-ai dorit mai altfel? Nu. Într-adevăr, legătura adevărată între doi, de ce gen ar fi ei, se face în copilărie, când încă nimic din ce are omul rău în el la maturitate nu este crescut, când totul este luat așa simplu cum ne-am dori ca toate să fie în lumea asta, când atașamentul este pur și reciproc fără gânduri ascunse.

Și dacă tot scriu de prietenie. Nu știu cum sunteți voi sau ce anume simțiți atunci când vă întâlniți cu un cineva drag din copilăria voastră. Pe mine mă cuprinde acea bucurie fără margini când îmi revăd prietenii de atunci, de când eram pici, acum maturi la fel de moși ca și mine, acei prieteni care au rămas aici unde pun eu mâna acum, la inima mea. Mă întâlnesc rar cu unii care sunt plecați pe unde i-a dus pârdalnica de viață. Mai des cu acei cărora le mai trăiesc părinții pe la blocuri. Ne oprim unul în fața celuilalt întrebându-ne de familii, de ceilalți pe care nu i-am mai văzut de mult timp, de mai ții minte cum era?.

Și mai stăm de vorbă cinci minute cuprinzând rapid trecutul pe picior la treburi, frumoase depănări din copilărie, vremuri de mult apuse. Ne uităm unul la altul admirându-ne sincer prietenia din aceea stabilă și adevărată legătură, luându-ne la revedere ca frații fiind, în amintire. Și dacă m-ar privi cineva în acel moment, ar vedea chipul meu distins cu ochii fixând un punct de oriunde din zare, în timp ce gândurile îmi sunt acolo departe, undeva împreună cu prietenii mei de-o viață. Bulgarul, cu Doru, cu Croacăr, cu Fană, cu Grasu, cu Dan.

Poate că ar fi cazul să luăm prieteniile așa cum sunt ele actuale, cu fiecare având propriile lui defecte lăsate moștenire de maimuța fiecăruia dintre noi, cu greșelile unuia și altuia peste care ar trebui să trecem mai cu ușurință gândind că nimeni nu este perfect, cu uitatul mândriei undeva în străfunduri de suflete, cu mai multă înțelegere. Fiindcă prietenia este rară. Rară, a dracu!