eroul_meu

Tatăl meu

Astăzi mi-am admirat tatăl cum se bălăcea în apa Borcei, pentru necunoscători, un afluent al Dunării la graniță cu Bulgaria, am stat aşa cu ochii pe el 50 minute pe ceas obervându-i mişcările brațelor, zâmbetul şugubăț marca lui personală, chipul plin de viață şi bucuria de a face o baie adevărată după 15 ani. La Călăraşi avem plajă. Nisip fin marea ar fi invidioasă pe el, apă curată bună de îmbăiere cu ştampila dsp-ului pe ea, gagici numai una şi alta admirate de mine cu adânc respect, bere, şezlonguri, soare.

De fapt voiam să zic numai de ăl bătrân al meu. 75 ani, trăit lângă apă, băştinaş trezit dimineață cu plaja între ochi, dar, puțin de cascadorii râsului situația, care nu mai făcuse o baie în Borcea de 15 ani. Posibil, moşule?, i-am zis acum ceva timp. Ori eu greşisem pe undeva nereuşind să-l conving să se dezbrace la slip în văzul lumii, ori el nu mai avea chef complăcându-se în anii bătrâni care-i veniseră pe cârcă. Dusesem situația atâția ani pe burtă.

Cert este că, astăzi, amândoi după două beri reci, cinci mici gustoşi, chinuit cu strângerea grătarului tristă ustensilă ce ne făcusem treaba cu ea, doar înțelegându-ne din priviri, am hotărât ad-hoc să-i lăsam pe ceilalți membri ai familiei cu drumul spre casă, iar noi doi să mergem la plajă.

Îmi priveam tatăl de pe mal, eu ieşind să mai admir de aproape eticheta unei alte beri reci, îi priveam copilăria gesturilor, salutul lui repetat către mine ştiindu-mă ca ocrotitor lângă el, îmi priveam tătăl bucurându-se de apă ca şi cum ar fi fost ultima lui bălăceală din astă viață. Şi-am lăcrimat. Şi mi-am promis că-l mai aduc. Să fie fericit, iar, iar şi iar!