20170810_113726

Nu aş fi simțit intrarea în Slovacia dinspre Austria dacă nu s-ar fi întâmplat ceva anatomic şi nu ne-ar fi trebuit vigneta necesară parcurgerii drumului până la hotel. 10 euro vigneta slovacă. Mi-a mers la suflet întrebarea casieriței, una blondă cu ochi albaştri, cu direcție către where are you from? Plus reacția ei a plăcere parcă, auzind numele România. Ce şi-o fi zis în gând? Frumoşi bărbații români!  😃😃

Am intrat în Bratislava direct de pe autostrada ca pe obrazul meu de fină, lin lirui lin,  cu un ochi la drum şi cu altul primprejur. Ştiți de Slovacia, nu? Schengen, euro moneda, 800 euro salariul mediu, nivel de trai ridicat, fratele mai mic al lui Rumburak şi al Arabelei, calitate ridicată a vieții, fotbal mai bun ca al nostru, ciclist de valoare în persoana lui Peter Sagan. La început, în căutarea hotelului, capitala Slovaciei nu mi s-a parut cine ştie ce. Mai aproape de Bucureşti, parcă! Şi nici după ce ne-am cazat cu desfacere rapidă de bagaje, şi nici după ce am plătit 18 euro/24h pentru parcarea maşinii în subteranul stabilamentului de for stars, şi nici după acel duş recreativ de scos oboseala din turişti, şi nici după ce am ieşit la pas prin centrul vechi al oraşului.

 

 

Aveam o foame pe noi, de învățasem slovaca din mâini pe de rost! Prima terasă? Ghinion. Am dat peste un ospătar care mai că s-a răstit la mine arătându-mi doar două feluri de mâncare din ditamai meniul de gros, semn că bucătarul n-avea chef să gătească prea mult în ziua respectivă. Am dat tălpăsiță rapid, înjurându-l în gând, ca imediat, mai încolo 100 metri, să ne aşezăm la altă terasă din zecile prezente. Eu, bere, soția, bere. Cald afară. Budweiser. Eu, supă cremă de usturoi, belea de gustoasă, ea, supă de pui cu fidea, mai altfel ca la noi. Eu, o altă bere, ea, o țigară. Preț final aproximativ 20 euro la 3 euro berea.

 

 

Nu eram obosiți, ştiindu-se faptul că boala porcului putea să ne ia în evidență după masa de prânz, ba chiar eram noi nouți gata pregătiți să luăm la trap zona turistică a Bratislavei. Aşa am şi făcut cu cap compas Castelul Bratislavei, se urcă şi iar se urcă (parcă ajunge în zonă şi un autobuz), pe care am vizitat-o free după părerea noastră de umili români. Ori am avut noroc când era la wc tipa între două vârste care dădea bilete, ori chiar că obiectivul era liber la vizitare. Nu m-am interesat până acum. Nu vreau să ştiu. Să mă simt vinovat? Mişto cetatea! Nişte grădini, nişte exponate, o istorie. Și o privelişte unică a oraşului.

Am coborât cam după o oră de vizitare direct cu nasul într-o terasă. Să mâncăm ceva uşor? Parcă era prea devreme! Nu ne era foame. Dar ne era sete. Eu, bere, Budwaiser, ea, o limonadă tare aromată. Ieftinache, am constatat. 6 euro ambele.

 

 

Am căutat pe google maps coordonare la pas către Biserica Albastră. Ajunşi odată aici, cam după o juma de oră de mers, cu o pauza mică de înghețată de ştevie (jur) și altă aromă tot aşa ciudată (nu-mi mai amintesc), am făcut poze sub uarile de admirație ale câtorva francezi care, cât pe aci să leşine în fața uşii închise a bisericii. Sunt ahtiați ăştia după ‘monumente’! Veniți la noi! Avem la fiecare colț de stradă!, era să le zic. Pe mine nu m-a dat pe spate.

 

 

În forță, aşa cum eram obişnuiți, am luat-o pe jos, și nu călare, către Podul Nou în formă de OZN, unde aveam să urcăm cu liftul până sus pe terasă. 7,5 euro de persoană. Priveliște de vis, cerul senin la crepuscul, blocuri noi la orizont viu colorate, blocuri vechi mai încolo, Dunărea tulbure, oamenii mici, mici. Ne luase foamea. Nu mai era de stat. Am coborât trecând iar Dunărea parcă mai cu viteză ca la venire, amândoi cu gândul la mâncarea aia tradițional slovacă pe care aveam s-o savurăm. Două feluri de mâncare cam asemănătoare am luat, eu, cu ceva carne de porc într-o mare de grăsime, cartofi, varză, legume, ea, ceva în genul țepuşelor cu de toate pe ele, aceleaşi ingrediente ca la mine. Bucătăria slovacă? Mai grasă ca la noi, am constatat uitându-mă pe furiş în farfuriilor vecinilor de masă. Urât din partea mea! Desert? Găluşte cu prune, eu, cu mac deasupra. Ea, ştrudel vienez. Bere și mojito. Preț? Mare. Vreo 60 euro, dacă nu mă înşeală memoria?

Obosiți prune cu mac, era vreo 10 ora, am luat-o agale către hotel. Pat şi somn scria pe noi cu litere mari. Umblasem zi lumină fără pauză. Temerari bătrâni.

Dimineața ne-am trezit cu chef de vizită, asta ca să mai lungim puțin întoarcerea spre țară, aşa că, ne-am propus să vizităm repede Castelul Devin. Pe malul Dunării, după ce am condus juma de oră, ne-am plimbat până la castel. O ruină, gen! Doar ne-am plimbat până acolo, din păcate! Deschidea la 10, iar timpul, nemilosul mâncător de concediu, ne împingea de la spate către casă. Bratislava? Cam ca al nostru, cu bune, cu rele. Dar altă țară.