steagul-romaniei

Nu știu cum mama naibii mi-am format granițele pe aceste locuri de basm, de nici Roșu Împărat cu fetele lui frumoase nu le-a colindat pe toate în cărări neumblate cu mure coapte, pământuri cu păduri infinite verzi ce continuă ăștia să le taie în draci, de parcă i-a lăsat mă-sa moștenitori peste întinderile mele de aer curat.

Sunt România, dacă mulți ați uitat de mine. Țara cu ținuturi în care munții stâncoși sunt plaiuri unde trăiesc ciobani cu smartphone-uri răcnet la cingătoare și oițe mițe cu căștile-n urechi ascultând povești nemuritoare despre mândri și statornici viteji. Sunt România, țăra cu văi mirifice brăzdate de râuri repezi și apă clară cu maluri pline de pet-uri maronii de la grătare lăsate la întâmplare de cheflii iubitori de mama natură.

România mă numesc, cea pe care nu știți s-o apreciați decât atunci când plecați prin străinătățuri uitând de mult răul aprig ce mi l-ați făcut. Cea pe care o călcați zilnic în picioare cu indiferența și nepăsarea voastră adânc înfiptă în generații ce nu au reușit să se civilizeze încă în timpuri moderne.

Sunt țara voastră cea care se dorește iubită de toți fără niciun fel de opreliști, cea care se dorește respectată de voi mulți cei născuți pe pământul meu strămoșesc însuflețit de dragoste și dârzenie. Sunt a voastră Românie. Astăzi este ziua mea. La mulți ani, români!