optimistul.com

Mi-am adus aminte aseară de Modern Talking și de muzica lor, contemporani cu anii mei de glorie în distracție maximă. Ajutat fiind și de o emisiune TV, mi-am adus aminte de cei mai frumoși ani pe care i-am trăit ca tânăr nestatornic în rebeliunea mea, atunci când beția era adevărată la câte o reuniune, chindie sau cum ne mai plăcea nouă sa denumim acele petreceri ținute în casa unuia dintre noi, petreceri la care se lăsa greu cu muzică, băutură și gagicăreală în draci. Au ăștia de la Modern Talking o linie melodică care îți scoate din dedesubturi toată nostalgia, toate amintirile ascunse prin coclauri de suflet, care îți sapă și îți răscolesc tot, aducându-ți în prezent tot ce ai trăit atunci ca tânăr exuberant al timpului trecut.

Aseară mi-am pus căștile pe cap lăsând prezentul la o Continuă lectura „Modern Talking, terapie pentru suflet” →

Plecând de la postarea celor din pesede referitoare la fabrica de laicuri a celor din #rezist și analizând temeinic piața neagră a politicienilor fără de minte, am descoperit pe surse, cum altfel, o nouă fabrică. De data asta este vorba de o uzină care scoate pe bandă rulantă creiere scurte de pesediști. Oameni buni, am dat de dracu, credeți-mă!

Fabrica este poziționată sub pământ la câțiva kilometri adâncime și, conform celor văzute de ochii mei cu genealogie de spion versat, este dotată cu toată tehnologia necesară producerii a sute de indivizi pe zi. Fără prea multă matematică, cum se cere în ziua de azi, un calcul scurt ne arată că invazia României se va termina în patru ani, invazie efectuată ca la Abecedar de către cei cu mintea scurtă și iq-ul mic cât al singurului neuron de pesedist. Am căcat steagul, jur!

În fabrica pe care v-o arăt își desfășoară activitatea roboți doar cu votul, spălați pe creier cu detergent industrial, săraci cu duhul care, urmând Continuă lectura „Fabrica de laicuri, fabrica de creiere scurte” →

Ca tot românul atotcunoscător în al sporturilor de orice fel, politica în cazul de față nu are ce căuta, aș dori să-mi dau cu părerea despre tenis. Îmi place tenisul, chiar mă uit regulat la partidele campionilor, mai mici sau mai mari, mă delectez privind un as corect dat, un backhand spectaculos returnat, un smash finalizat pentru punctul câștigat. Cu părere de rău pentru modestia mea, cunosc câte ceva din acest elegant sport. O regulă, un artificiu, cam cât de bune sunt jucătoarele, care este aia mai bulănoasă, cine este băiat bun și care nu, cărui tenismen îi place mai mult și mai mult șaorma, chestii care fac deliciul cunoscătorilor. Să râdem! Eu ca eu, as de treflă ce sunt, dar sunt alții care, odată cu apariția pe firmament a Simonei, plus succesul ei adunat, au ajuns maeștri în dat cu părerea mai abitir ca un CTP în persoană. Ași de caro. De unde au apărut? Cine i-a învățat tenis? Pe unde l-or fi jucat?

În fine. Pentru necunoscătorii care se dau mai ași decât păcălicii din cărți, tenisul este sportul fair play-ului, sportul alb, imaculat de răutăți, dovadă a sincerității în declarații, este sportul în care se practică decența față de adversari și față de țara ta, față de conaționalii care te susțin din fața televizoarelor, este respectul sincer față de cei cu care te înfrunți sportiv în teren, este sportul în care admirația reciprocă a sportivilor pentru muncă și efort sunt, uneori, mai presus ca victoria din teren. Degeaba ești ditamai șmecherul de jucător, dacă ai carențe la capitolul ăsta, Continuă lectura „Îmi plac tenismenii, dar îmi plac și caracterele din tenis” →

Mi-aș dori un loto universal unde câștigul să-l dea natura numai câștigătorului, dar extragerile să se facă din minut în minut cu lovire de noroc pentru câți mai mulți oameni. Cred că toți avem clipe de alandala prin cap cu visuri care mai de care prin Bora Bora sau efervescente plecări contemplative prin intersecțiile valurilor bengoase din Tahiti.

Pentru relaxare. Idealul în viață este să te lași liber în desfrâu cu gândurile în toate pozițiile posibile pe o Coastă de Azur, să ocolești obligatoriu poliția grijilor și a stresului cu sens giratoriu pe calea fericirii direct spre Insulele Continuă lectura „O să câștig la loto. Ce-mi doresc, îți doresc și ție” →

fuck pe falși inteligenți,

repetenți și corijenți,

fuck politica-n picioare,

în ASScunde rău mă doare,

fuck pe toți ce fac de toate,

tăntălăi ce-și rod din coate,

fuck prostia ce îi doare,

SHITu Brutus la răcoare ?

Sec l-e capul gol au ei,

mulți dolari puținii lei,

vor mai mulți făcuți de noi,

să-i fuck eu, să-i faceți voi.

Am fost prins asupra faptului. Asta este! Niciodată nu am crezut că mă pot abține, dar am încercat de nenumărate ori, mai mult de gura altora, să duc o promisiune cap-coadă. Există o vorbă care spune ‘promisiunea este mai grea ca datoria’, prin urmare, luând-o ca motto, mi-am dedicat ultimele trei luni din viață pentru respectarea ei. I-am jurat în față că nu se va mai întâmpla niciodată, după ce acum, în toamnă, mă surprinsese făcând dragoste cu două deodată. I-am îngenunchiat la picioare implorând iertare, i-am adus flori buchete, buchete, am surprins-o plăcut spălând vasele, dând cu aspiratorul, trebăluind prin casă precum o furnică. Numai și numai să mă ierte.

Apoi am fost amândoi la psiholog. Doctorul? O tipă slabă, vai de mama lor de coaste, nici făcute la grătar nu erau bune, o tipă care mi-a ținut prelegeri, deh, eu eram cel vinovat, două ore în trei zile din săptămână. Despre posibilitatea, dând-o pe ea exemplu, de a te abține, de a ști când să renunți, pentru o viață curată fără Continuă lectura „Am înșelat-o iar” →

Mai este câte o zi d’asta nasoală, când te ridici din pat având cheful pierdut printr-un vis d’ăla urât cu de toate amestecat, când arunci chiorâșul de ochi către ceasul ăla nemernic ce sună în draci pe noptieră, ca apoi, să te întinzi către patru puncte cardinale revărsând către ziua ce dă să înceapă mai tot ce îți vine în minte numai de bine. E cu ghilimele de rigoare.

Îți târșii pașii prin camera orbecăind lucrurile din casă de-a valma prin cerebelu-ți rătăcit prin întuneric, cauți întrerupătorul pipăind peretele, ca dintr-o dată, pac. Să ți reverse în pupile ditamai lumina nehalită. Băga-mi-aș!, îți zici murmurând din buze nedorind să deranjezi vecinii care mai dorm încă, norocoșii de ei.

O iei razna către baie unde sari anumite lucruri ce trebuie descrise, dar nu o faci de băiat civilizat ce ești, te răcorești cu niscai apă înghețată, cu Continuă lectura „Te-ai trezit cu curul în sus? Ascultă metal dimineața!” →

În ședința de partid Liviu discută aprins despre situația din țară, cum să-l facă pe șmecherul ăla care tot îi pune întrebări incomode, cum să denatureze adevărul despre firma lui made în Teleorman City, cum s-o dea afară pe Codruța inimă de leu. Cum dădea ele din mâini a fanatism, cum ordona toate treburile rând pe rând, plesnindu-se pe fruntea îngustă două degete de țăran, își aduse aminte de Suleyman Magnificul. Începea serialul care pusese stăpânire pe sufletul lui. Nu mai avea timp. Îi zise vreo două Vasilicăi care se chinuia la o adunare de doi ori doi, îi dădu o palmă după ceafă lui Genunche care se tortura să citească din Abecedar, îi trase o înjurătură porcoasă Holguței care învăța cu voce tare franceza, ca imediat, să urle la vasalul de serviciu, unul adus de la Videle pe post de consilier distractiv umoristic.

– Repede un televizor! Azi ne uităm împreună la serial, zise conducătorul de oști rânjindu-și dinții mușcați de vânt, ploaie și atâta că..t mâncat.

Se făcuse liniște în sală, nici chiar musca care se așeza de obicei pe toți, aia care își făcea veacul la wc-ul de la colț, nu bâzâia. Toată lumea urmărea episodul cu inima la gură, oftând când Roxelena i-o sugea sultanului sau spumegând de furie atunci când diminețile îl găseau pe Suleyman alături de sclavul lui, Ibrahim. Familia tradițională se răscolea în ei, în pesediști.

Time out pentru paranteză, vă rog! Poate pesediștii înfocați nu s-ar fi uitat la serial, dacă ar fi știut, vă fac cu ochiul chiar acum, de posibila relație, Continuă lectura „Suleyman și ai noștri” →

Stătea ghemuită cu genunchii la gură pe canapeaua rece din sufragerie. Plângea încet, lacrimile prelingându-i-se încet pe obrajii încărcați de durere. El plecase. Trântise ușa zgomotos în urma lui, și doar pașii tropăiți pe casa scării dimensiona hotărârea lui în a pleca departe. În uitare. Se supăraseră dintr-o prostie. O oarecare diferență de opinie, în care fiecare își menținuse exagerat părerea, se transformase în ditamai cearta cu reproșuri și cuvinte grele spuse. Nu avusese niciunul puterea de a ceda, de a-i da celuilalt dreptate, fiecare fiind cuprins de ambiția exagerată care-i adusese în pragul despărțirii.

Ne place teribil să trântim uși, convinși că zgomotul produs este cuvântul nostru final, hotărârea definitivă și irevocabilă. Și chiar dacă trântim ușile în gând, orgoliul nostru feroce vrea sa creadă că noi am spus ultimul cuvânt, dar, undeva, într-un colțișor de inimă, se zbate sa trăiască speranța, speranța că ușa are clanța stricată și nu s-a închis. Nu acum, nu definitiv. Cel ce pleacă știe că cel lăsat dincolo de ușa așteaptă, precum muribundul, împărtășania, cel ce rămâne închis, trage disperat de clanță, poate-poate se deschide și poate cel plecat se va întoarce. Putem să iertăm pentru că pe iubire nu ne putem supăra. Putem, pentru ca ne-am legat sufletește de o persoană într-atât de mult, încât este necesar să avem puterea de a ne întoarce să deschidem nenorocita aia de ușă trântită cu cheia dragostei pe care am jurat-o eternă la începuturile relației noastre. Ne dorim întoarcerea, la fel cum ne dorim înțelegerea în doi.

Se ridică cu greu, îi amorțiseră picioarele, lacrimile, Continuă lectura „Ne place teribil să trântim uși” →