1-grau-sf-andrei-2-8026

Și frigul îmi intră-n oasele bătrâne, fuge galop prin ele indiferent la văicărelile mele, stau cu pleoapele trase peste ochi prinzând din viteză razele soarelui calic în vremuri de rece printre noi, mă strâng pe lângă mine adunându-mi eul împrăștiat ici-colo. Privesc zarea.

Mă ridic brusc. Alerg prin grâul meu, mare verdeață lovindu-mi pieptul copleșit de el din toate părțile, mă opresc pentru a întinde brusc mâinile în lateral pe deasupra spicelor ce stau drepte precum niște soldați ce salută orizontul, încep să mă învârt mult, ridicând capul spre cer cerșind eternitate.

Și mă învârt, mă învârt, și cad deodată pe spate privind aburul de deasupra gurii ce furios îmi iese din pieptul ce-mi tresară în ritmuri susținute. Mă opresc din respirat. Ea se apleacă tremurând lăsându-și să cadă pe buzele mele emoția dulce a atingerii. Se face nevăzută. Era iarna.

Privesc cu ochii larg deschiși norii întunecați în forme de fantome, fantome gri, nori suprapuși, lumini sinistre apărând la orizont se sting cerșind întuneric, crengi rupte din copaci în crepuscul par forme de fantome, fantome gri se zbenguie în neant. Dispar urlând gândurile mele, ecou străbătut de o rază întunecata, fugite. Mă zbat tremurând, o pată de culoare privesc zâmbind, miresme de lumină întrezăresc prin gene, mă liniștesc.

Visez la grâul verde de acasă, scriu despre grâul începutului de iarnă.