canva-photo-editor

Ca tot românul atotcunoscător în al sporturilor de orice fel, politica în cazul de față nu are ce căuta, aș dori să-mi dau cu părerea despre tenis. Îmi place tenisul, chiar mă uit regulat la partidele campionilor, mai mici sau mai mari, mă delectez privind un as corect dat, un backhand spectaculos returnat, un smash finalizat pentru punctul câștigat. Cu părere de rău pentru modestia mea, cunosc câte ceva din acest elegant sport. O regulă, un artificiu, cam cât de bune sunt jucătoarele, care este aia mai bulănoasă, cine este băiat bun și care nu, cărui tenismen îi place mai mult și mai mult șaorma, chestii care fac deliciul cunoscătorilor. Să râdem! Eu ca eu, as de treflă ce sunt, dar sunt alții care, odată cu apariția pe firmament a Simonei, plus succesul ei adunat, au ajuns maeștri în dat cu părerea mai abitir ca un CTP în persoană. Ași de caro. De unde au apărut? Cine i-a învățat tenis? Pe unde l-or fi jucat?

În fine. Pentru necunoscătorii care se dau mai ași decât păcălicii din cărți, tenisul este sportul fair play-ului, sportul alb, imaculat de răutăți, dovadă a sincerității în declarații, este sportul în care se practică decența față de adversari și față de țara ta, față de conaționalii care te susțin din fața televizoarelor, este respectul sincer față de cei cu care te înfrunți sportiv în teren, este sportul în care admirația reciprocă a sportivilor pentru muncă și efort sunt, uneori, mai presus ca victoria din teren. Degeaba ești ditamai șmecherul de jucător, dacă ai carențe la capitolul ăsta, aș zice eu, știind că nu mă bagă nimeni în seamă. Dar, din fericire, nici eu nu sunt obligat să-mi placă de acel cineva, jucător celebru sau nu, cu tot arsenalul lui de victorii la activ. Caracterul jucătorului de tenis îi roade din celebritate. Modul în care este accesat de suporteri. Nu o spun eu, ci istoria tenisului.

Cartea Corzi întinse de Stephen Tignor. ‘Ilie Năstase mai puțin gentleman și mai mult clovn, fiind foarte apreciat de public, dar urât de unii adversari, de arbitri sau de oficiali. Pe undeva, acest comportament a fost copiat, deși nu la aceleași parametri, de către Jimmy Connors și John McEnroe, chiar dacă acesta din urmă nu făcea crize de nervi din fanfaronadă, ci pentru că asta simțea, asta îl determina să se concentreze mai bine. De altfel, vociferările lor, cearta cu arbitri, spectatorii sau adversarii au determinat conducătorii circuitului să elaboreze un cod de etică al jucătorilor, iar McEnroe a devenit prima și propria sa victimă, fiind eliminat din joc la Australian Open în 1990.’

Apoi au apărut alți jucători de tenis cu probleme de caracter, mai mult sau mai puțin vizibile, unul dintre ei fiind temperamentalul american Andy Roddick sau mai noul aflat printre celebritățile din tenis, scandalagiul Nick Kyrgios. Remarcabili jucători, imprevizibili, servă bună viteză nemăsurabilă, lovituri spectaculoase, arsenal de mari campioni. Dar mie nu-mi plac. Nu mi-au plăcut niciodată. În viziunea mea de telespectator, jucătorul de tenis trebuie să ofere mai mult decât meciuri câștigătoare, mai mult decât numărul 1 mondial sau un Mare Șlem câștigat. Dar cine sunt eu să am asemenea pretenții? Niciodată nu am fost în primii o sută în domeniul meu, ar zice unii.

Un jucător de tenis trebuie să ofere admiratorilor săi, pe lângă victoriile mult așteptate, acel mod plăcut de a atrage simpatie, susținere, chiar iubire. Să-l privim pe Federer. Come on!