1200x1200_carti

Fiind cu soția la biblioteca orașului, instituție de cultură pe care o frecventez săptămânal de cititor asiduu ce sunt, patru, cinci cărți fiind terminate de mine scoarță pe scoarță cât aș clipi din ochi, am fost martorul unei scene de cascadorii râsului. Dacă nu era de râs, ar fi fost sigur de plâns. De fapt, vin la bibliotecă cu a mea soție care, în comparație cu mine, chiar citește și nu se laudă. Eu vin doar ca însoțitor de bord, steward mai modern zis.

Așa, cum vă spuneam, fiind într-o zi la bibliotecă făcându-mi de lucru cu mâinile la spate printre rafturi, cu ochelarii pe nas și cu mina preocupată stând la șuetă cu mine, hop, intră în incintă doi tineri chelioși, pentru vârsta lor cam burtoși, cu lanțuri mari de unsuroși, care întrebară cam neaoș. Bună zîua, aici se servește cafea? Ca imediat să-și arunce unul altuia priviri extraterestre semănând a ceva cu, unde am nimerit, frate, și cine ne-a pus să deschidem ușa de ne-a izbit ditamai mirosul de carte în nas? Pune repede semnul crucii!

Cum răspunsul unei bibliotecare ce-și ridicase privirile din fișa unui client a fost unul de pus în rama vieții ca amintire, nu, aici se servește doar carte cu puțin zahăr și fără lapte inclus, cei doi băieți au zbughit-o înapoi, ca și cum n-ar fi fost pe acolo cândva. M-am uitat după ei crăpând ușa, dar am văzut în urma lor doar un nor de praf ceva genul lui Speedy Gonzales din amintirile mele cu desenul animat adus în prezent din copilărie.

Mai mult ca sigur or să aibă coșmaruri luni de zile de acum încolo. Dați cu tămâie, băăă!