canva-photo-editor

Despre șefi numai de bine până când o dau pe cărări de munte și texte acuzatoare degeaba. Despre ei numai cuvinte frumoase și lingușeli așijderea, plus o mulțime de plecăciuni care mai de care mai pompoase. Ați întâlnit șefi răi care să vă facă viața de la muncă un chin? Ați avut șefi fioroși care din zbierete și urlete să nu vă scoată din ele toate opt ore? Ați avut șefi cărora să le placă a se auzi numai pe ei înșiși? Sunteți niște fericiți!  Eu am găsit, prin fizicul meu intelectual, trei tipuri de șefi pe care nu mi i-aș dori niciodată prin preajmă. Iată!

  1. Șeful ascultător. Aceasta este persoana căreia îi place, contrar obiceiului de a se face el ascultat, să pună botul la orice limbă care i se bagă în ureche. Limba ca limba prin partea cu scărița și ciocănelul, n-ar fi mare problemă, dar când limba cu interes ajunge pe partea cu neuronii, atunci există riscul ca șeful să o ia razna rău de tot. Ce s-ar putea întâmpla rău?, ar fi întrebarea ce s-ar afla pe buzele tuturor celor neinițiați pe partea cu colegii limbiști. Nimic grav, aș zice eu de prin tranșeele vieții, nimic rău, aș zice eu de prin șanțurile nedreptății, doar s-ar întâmpla ca subalternii onești să fie dezamăgiți de șeful lor. Atât. Nimic grav.
  2. Șeful fricos. Ăstuia îi tremură chiloții pe el atunci când trebuie să ia o decizie scurtă și la obiect, de altfel un om atât de integru, pâinea lui Dumnezeu, cum se spune prin popor, dar care are pe birou o fotografie pe care stă scris „fricile nu sunt altceva decât stări de spirit.”. Bă, fratele meu, i-ar trebui strigat de câte un angajat mai piz..s, ești pus acolo să iei decizii rapide în avantajul societății pe care o conduci, nu să întrebi în stânga și în dreapta, pereți și oameni de-a valma, ce să faci, pe unde mai scoți cămașa. Vai curul nostru de angajați!
  3. Șeful fără co.ie. Nu, nu este sinonimul fricosului, aici chiar v-aș contrazice irevocabil și iremediabil ( nu știu dacă este corect gramatical, dar mi-a sunat bine în context), ci este acel șef care nu are curajul să le dea peste nas acelor angajați care i s-au urcat în cap. Asta vă spun, atunci când vedeți că un șef tot se scarpină pe ceafă, tot își dă des cu mâna prin păr sau chiar se dă uneori cu fruntea de pereți, nu intrați la bănuieli cum că el ar fi luat-o razna, ci doar fiți siguri ca niște subalterni i s-au urcat sau încearcă să i se urce în cap. Ăsta nu are ouăle nici moi, nici tari, nici măcar de o omletă amărâtă cum ar trebui să aibă tot săracul, vai de demnitatea lui pe care nu a avut-o niciodată!

Ei, ei, dragii moșului, cam ăștia ar fi, în opinia mea, cei mai periculoși șefi pe care nu mi i-aș dori niciodată să-i am. Dar cum viața este așa crudă, plm, și nici nu putem să ni-i alegem după cum am dori noi, eu declar cu simț de răspundere că i-am avut pe toți. Ducă-se pe pustii cândva!

Oameni alege-ţi şefi, nu stăpâni!, de unul Nicolae Titulescu