canva-photo-editor (4)

foto blogul colegiimei.ro

Despre Armata Română am numai admirație și poziție de drepți, astea pe lângă faptul indubitabil că a rămas cam singura instituție mai serioasă a țării, cu structuri organizatorice bine puse la punct, cu oameni capabili, profesioniști, cu dorința de a se moderniza tehnic și de a se implica activ în pregătirea securității țării pe timp de pace. Bine, bine, să fim corecți, Armata Română are norocul, ca și România de altfel, de a fi în NATO, acea structură militară pe care mulți români ar vinde-o rușilor pe mărunțișul găsit prin buzunare.

Nu am uitat totuși de acea perioadă comunistă a armatei în care tinerii ieșiți de pe băncile școlii erau forțați să se pregătească într-o unitate militară pentru luminosul viitor al țării. Cică să devină bărbați, o expresie des uzată chiar și astăzi de anumiți rămași cu sechele care nu mai deveneau bărbați dacă nu făceau caricatura aia de armată. Bărbații care suntem astăzi am fi rămas niște biete fetițe lângă fusta mamei, ba chiar sugeam și astăzi la biberoanele pline cu lapte (sanchi) ale lui Ceaușescu.

‘Serviciul militar obligatoriu, cea mai transparentă formă de sclavie din vremurile moderne, civilizate, multilateral dezvoltate’

Amintirile îmi sunt vii şi acum cu o claritate de care nu sunt surprins. Suferința şi umilința la care am fost supus opt luni, jumătate din armată, nu le voi uita probabil niciodată. Am plecat în armată pe 10 Septembrie 1986 direct la UM Mihail Kogălniceanu, arma aviație, serviciul servim patria prin muncă. De ce prin muncă? Pentru că astea opt luni am băgat muncă zburând razant la nivelul solului prin plantații de porumb şi cartofi.

Luam picajele în brazdă mai ceva ca piloții profesionişti. Prima zi a fost specială. N-am să uit niciodată figura lu’ ăl bătrân atunci când, după ce nu m-a recunoscut chelios tuns comunist la zero, l-am bătut pe umăr ştrengăreşte. Aveam pantalonii mai mari cu un număr, bocancii cu două, boneta aruncată neștiutor pe chelia mea care strălucea precum soarele pe cer. Lacrimile lui pe obraz şi frica mea de necunoscut m-au ghidat către platoul unde se făcea prezența. Pe drum, acompaniat de miştourile ‘veteranilor’, mi-am spus panicat. Oare oi supraviețui?

Trăiască Armata Română!
Va urma