Nici dentiștii nu mai sunt ce erau odată. Pielea dacă le-o faci cadou, nici cu aia nu s-ar mulțumi, bașca ți-ar da și vreo doi ani cu suspendare la măsele, asta ca să vezi cum este fără mestecat, știrbule.
Este greu fără măsele, ce este corect, este corect. Mesteci carnea pe jinjii precum bicicleta fără lanț, iar când zici că ai rumegat-o, îți alunecă cataroi pe gât de nici apa Dunării nu ți-o îndeasă rapid.

Apoi, dacă n-ai măsele, nu poți avea zâmbetul ăla șăgalnic din tinerețe, zâmbet care băga fetele în boala admirației, limba pe jos avută. Zămbetul tău era precum nechezatul calului cu poftă de sex turbat.
Dacă acum vrei să zâmbești, fară măsele, trebuie să o arzi precum gura sapei pe câmp ținută, buzele strânse prinse cu lipici de scuipat, pomeții ridicații și ochii jucăuși ca la draci.

‘Pozele fără zâmbet ESTE trista agonie’..poptămaș. N-ai cum altfel.

Au dreptate dentiștii să te scuture la buzunare și din conturi, credit tăticu, să facă mațul gros fără taxe pe seama riscului tău de a hali precum bebelușii începători în ale mestecatului.

‘Dinții mei are valoare’ – sora lui poptămaș de la oraș.