Am văzut astăzi în parc o pereche de tineri însoțind cu mare responsabilitate un cățel care se mișca cu ajutorul unui cărucior pentru animale cu dizabilități. M-au impresionat până la lacrimi.

Oamenii ăștia chiar merită tot respectul nostru, toată stima, deoarece ei vor schimba lumea asta plină de ură și indiferență, de ignoranță și nepăsare.

Nu toți vrem să ieșim din confortul cu care ne-a obișnuit traiul zilnic, de aici și admirația mea pentru acest tip de oameni care își iau din viață lejeritate, înlocuind-o cu maximă răspundere umană.

Da, știu, după multe reproșuri personale avute de-a lungul vremii, am constatat cu tristețe neputința mea în a mă implica pe partea asta dureroasă a sufletelor cu dizabilități. Cu durere spun că am acel egoism amestecat cu lipsa acelui eroism necesar unei implicări emoționale, numai gândul că lângă mine ar trăi un suflet chinuit m-ar făcea să plâng încontinuu. Nu sunt făcut pentru asta, cu toate că, așa cum am spus, îi admir până la încântare pe cei implicați.

Sufletele cu dizabilități fac parte din viața noastră, frumoase făpturi pe care Făcătorul le-a dat mai puțin decât i-a dat majorității, din cauza asta obligându-ne pe noi să fim mai buni, mai oameni, mai îngăduitori.

Drag cățel ce pășeai astăzi fericit prin parc. La mulți ani!