Căutare

optimistul.com

Seriozitatea este refugiul omului cu o inteligenţă mediocră – Horatiu Malaele

Categorie

România mea

ANAF și-ar dori un ménage à trois cu tinerii însurăței

canva-photo-editor

Fiorosul ANAF intră în restaurantul fițos dând uşa de pereții poleiți cu catralioane de cristale fake swarovski.
Culcat, evazioniştilor!, se aude vocea fioroasă a unui agent. La dubă trec rând pe rând încătuşați gaşca de fluturi care participase la sărbătoarea cununiei civile, porumbeii voiajori arestați pe cer, cât şi trei-patru crocodili pitici, ăștia din urmă fiind ultima fiță din domeniul simandicos al nunților. I se iau amprente socrului mare care promisese cadou tinerilor o casă cu 49 de camere construită pe Lună, socrului mic care, să nu rămână mai prejos, deja oferise la masa o rachetă cumpărată la mâna a doua de la NASA, cât şi naşului ce încă țipa la microfonul din aur.
De la naaaa….naaşuuu, cu drag pentru mi…mi…miri, Platoul Bucegi cu tot cu cabană, trăiască! 
În timp ce muzicanții şi fotografii sunt puşi la podea cu mâinile la ceafă, din geanta unuia dintre ei cade pielea mirelui ce tocmai îi fusese luată puțin mai devreme.

Au luat pielea de pe el!, se aude un murmur de uimire de prin grămada de invitați puşi la patru ace mai ceva ca invitații la premiile Oscar.

Bine, bine, țipă o namilă de agent, menționează, bă, în procesul verbal de constatare!
Mai kitsch tradițional, aşa! 
ANAF-ul se retrage tactic pentru deliberare.
Să trăiți, Şefu! Dezvoltăm România modernă, Şefu!

#mu1epesede

muie-psd-1-600x338

 

Bogați, îmbuibați, rahați, nemâncați.
Penali, criminali, tradiționali, disfuncționali.
Agramați, screlozați, legați, alungați.
Infracționali, iraționali, bucali, rurali.
Umflați, muiați, lichidați, vinovați.
Vasali, rasiali, brutali, reziduali.

Ştiați că? Muştele roşii din parlament sunt rude cu muştele de că.at?

canva-photo-editor (2)

Bine ați venit la ora de biologie! Azi vom citi despre muscă. Atenție, se va efectua o disecție literară a muştei roşii, cea care ne bâzâie cu nesimțire de ceva vreme încoace. Cam de la Revoluție.

Muștele din parlament sunt un grup de insecte din ordinul Furacera, subordinul  Prostera, cele care posedă doar o pereche de aripi pe torace. A doua pereche de aripi este transformată în mâini pentru furat sau trohantere cu rol de echilibru în a sta pe că.at. Muştele alese sunt din clase diferite, dar eu, aici, fac referire doar la tipul de muscă roşie care poate să mănânce orice organic. Mai ales pasta aceea maron de care sunt mozolite toate la gura lor hulpavă.

Muştele obişnuite au de obicei o lungime de 5-10 mm lungime,  dar cele roşii sunt imense în nesimțire lor, chiar devenind gigantice atunci când vor să fure, să prostească, să schimbe legi. Partea anterioara a corpului este de culoare neagra, având patru dungi încrucișate pe partea din spate, acest tip de muşte fiind deja pregătit pentru o carceră lungă la Jilava. Partea posterioara a corpului este roşie, roşie, toate având genealogia bâzoiului şef.  Corpul muştei roşii este in întregime acoperit de peri pe care, de obicei, se prind bacteriile, microbii şi paraziții. Pe cap are doi ochi compuşi (ochi cu fațete) mari și roşii, ochi beliți şi hulpavi la tot ce înseamnă propriul interes.

Familia muştei este formată strict pe sistemul Continuă lectura „Ştiați că? Muştele roşii din parlament sunt rude cu muştele de că.at?”

Rețeaua de socializare a ajuns închisoarea proştilor

respect-pentru-joc

Suntem deja luați razna, anapoda într-o lume plină de idioți, vagabonzi ai lumii reci în care trăim. Am devenit prizonierii indiferenței față de durerea celuilalt, dar ce intrigă cel mai mult, am ajuns preocupați doar de nişte rahaturi de like-uri ce ni le dorim nenumărate. Ne gâdilă orgoliul dacă suntem persoane fizice. Sau ne aduc bani dacă suntem site-uri specializate pe informație. Ne vrem deştepți când noi suntem proşti, ne vrem culți când noi sunt neştiutori, ne vrem interesanți când noi suntem nebăgați în seamă.

Rețeaua de socializare înseamnă dinastia proştilor dornici de afirmare, locul subjugat de cei care vor să-si facă acțiunile arhicunoscute, partea de lume în care vrem să epatăm mai mult decât este necesar. Mda, nu zice nimeni sa nu ne facem o poză pe unde umblăm, să nu postăm o fotografie pe care i-am făcut-o mâncării ce ne-a umplut burdihanele, nu zice nimeni să nu ne lăudăm cu copiii noştri sau cu neamurile pe care le avem, ba chiar nu ne trage nimeni la răspundere că postam locul unde ne facem nevoile. La liber, dragilor! Să ne că.ăm în drum. Avem voie.

Tehnologia este la liber pentru a ne da voie să postăm tot ce ne dorim pe pagina noastră. Dar noi, din păcate, nu avem limite. Suntem idioți de felul nostru sau nu am ajuns încă la acel tip de civilizație care ar trebui să caracterizeze niste oameni educați? Suntem încă la nivel de maimuțe sau ne intereseaza mai mult vizibilitatea pe facebook?

Postăm fotografii de la locul unei tragedii, uitând de durerea celor implicati. Cazul Colectiv este un caz strigător la cer. Ce suflet a avut nenorocitul ala care a făcut poze cadavrelor, postându-le apoi pe facebook? S-a gândit un pic la mamele celor care au murit acolo? Nu. El a avut altă grijă, clar. Să fie el primul care postează.

Ieri, uitându-mă in jur, fiind martorul tragediei de la Baza Aeriană 86, Borcea, am văzut mulți proşti făcând live-uri de la fața locului. Mulți. Sau care filmau disperați ca si cum de acea filmare le stătea viața in joc. Să ne oprim, oameni buni! Să respectăm durerea. Să fim cu capul plecat în fața suferințelor semenilor noştri. Pace nouă!

Zbor lin, pilotule!

FB_IMG_1530988891726

Am dat să fug, ca imediat sa mă opresc brusc, blocat de nişte frâne imaginare ce porniseră din creier. Voiam să-l salvez, voiam să mă duc acolo, în dârele de fum şi flăcări ce se ridicaseră după prăbuşirea avionului. Fusese doar un impuls. Am auzit țipătul soției, un urlet de emoție, mai mult, apoi, alături, plânsul unei alte femei. Murmure multe. Am privit într-acolo înmărmurit, cu ochii în lacrimi, cu speranța că el, pilotul, se catapultase. Lăsat pe genunchi, am izbucnit într-un plâns spastic. Nu, nu, de ce să mi se întâmple mie asta, de ce tânarului pilot, de ce azi, de ce?, erau întrebările care mi se întretăiau cu speranța că pilotul este viu.

O explozie, două. Îmi cert soția care scosese telefonul pentru a face o fotografie fumului des. O cert. O fac țărancă.  Puțin respect. Într-o zi o să ne ducem dracu cu rețelele astea de socializare. O să ajungem să ne filmăm moartea în direct. O a treia explozie. Puternică. Stănă de piatră suntem.

Nu a supraviețuit, aud din dreapta. S-a catapultat, aud din spate. Îmi iau soția de mână fugind din calea celor cu păreri multe. Privesc în jur. O maşină de salvare apare de niciunde. O alta de pompieri. Se aud sirenele morții.  Un elicopter face cercuri în aer. Plâng în continuare. Un fluier se aude din jur. Ni se cere sa părăsim Baza. O facem. În coloană, trişti, având mulți dintre noi capetele în pământ.

-Ai grijă cum conduci!

-Bine că mi-ai zis!, o felicit, cerându-mi iertare pentru ieşirea nervoasă de mai devreme. Gândurile îmi rămăseseră în urmă la filmul prăbuşirii care mă frisona serios, film pe care nu reuşeam să-l realizez ca fiind real. Îl invoc pe Dumnezeu, tocmai eu, cel care are îndoieli asupra Lui.

La Radio Actualități se aude prima ştire, dar nimic de pilot. Îi înjur porceşte pe redactori. A supraviețuit, a murit? Nu vorbim. Ne respectăm durerea. Ajungem acasă. Telecomanda se duce direct pe TVR. Sus, pe ecran, se succed informațiile. Accident aviatic la Baza Aeriană 86, Borcea. Un MIG 21 a cedat. Pilotul nu a reuşit să se catapulteze.

Nu mai am putere să mai plâng. Doar îngaim lăsându-mă pe canapea cu ochii în tavan. Zbor lin, pilotule!

 

Trei tipuri de șefi de care să-ți fie teamă

canva-photo-editor

Despre șefi numai de bine până când o dau pe cărări de munte și texte acuzatoare degeaba. Despre ei numai cuvinte frumoase și lingușeli așijderea, plus o mulțime de plecăciuni care mai de care mai pompoase. Ați întâlnit șefi răi care să vă facă viața de la muncă un chin? Ați avut șefi fioroși care din zbierete și urlete să nu vă scoată din ele toate opt ore? Ați avut șefi cărora să le placă a se auzi numai pe ei înșiși? Sunteți niște fericiți!  Eu am găsit, prin fizicul meu intelectual, trei tipuri de șefi pe care nu mi i-aș dori niciodată prin preajmă. Iată!

  1. Șeful ascultător. Aceasta este persoana căreia îi place, contrar obiceiului de a se face el ascultat, să pună botul la orice limbă care i se bagă în ureche. Limba ca limba prin partea cu scărița și ciocănelul, n-ar fi mare problemă, dar când limba cu interes ajunge pe partea cu neuronii, atunci există riscul ca șeful să o ia razna rău de tot. Ce s-ar putea întâmpla rău?, ar fi întrebarea ce s-ar afla pe buzele tuturor celor neinițiați pe partea cu colegii limbiști. Nimic grav, aș zice eu de prin tranșeele vieții, nimic rău, aș zice eu de prin șanțurile nedreptății, doar s-ar întâmpla ca subalternii onești să fie dezamăgiți de șeful lor. Atât. Nimic grav.
  2. Șeful fricos. Ăstuia îi tremură chiloții pe el atunci când trebuie să ia o decizie scurtă și la obiect, de altfel un om atât de integru, pâinea lui Dumnezeu, cum se spune prin popor, dar care are pe birou o fotografie pe care stă scris „fricile nu sunt altceva decât stări de spirit.”. Bă, fratele meu, i-ar trebui strigat de câte un angajat mai piz..s, ești pus acolo să iei decizii rapide în avantajul societății pe care o conduci, nu să întrebi în stânga și în dreapta, pereți și oameni de-a valma, ce să faci, pe unde mai scoți cămașa. Vai curul nostru de angajați!
  3. Șeful fără co.ie. Nu, nu este sinonimul fricosului, aici chiar v-aș contrazice irevocabil și iremediabil ( nu știu dacă este corect gramatical, dar mi-a sunat bine în context), ci este acel șef care nu are curajul să le dea peste nas acelor angajați care i s-au urcat în cap. Asta vă spun, atunci când vedeți că un șef tot se scarpină pe ceafă, tot își dă des cu mâna prin păr sau chiar se dă uneori cu fruntea de pereți, nu intrați la bănuieli cum că el ar fi luat-o razna, ci doar fiți siguri ca niște subalterni i s-au urcat sau încearcă să i se urce în cap. Ăsta nu are ouăle nici moi, nici tari, nici măcar de o omletă amărâtă cum ar trebui să aibă tot săracul, vai de demnitatea lui pe care nu a avut-o niciodată!

Ei, ei, dragii moșului, cam ăștia ar fi, în opinia mea, cei mai periculoși șefi pe care nu mi i-aș dori niciodată să-i am. Dar cum viața este așa crudă, plm, și nici nu putem să ni-i alegem după cum am dori noi, eu declar cu simț de răspundere că i-am avut pe toți. Ducă-se pe pustii cândva!

Oameni alege-ţi şefi, nu stăpâni!, de unul Nicolae Titulescu

 

Mi-am tras amantă tânără

canva-photo-editor

Ce plm! Mi-am tras amantă tânără. Eu am 57 de ani, sunt un mascul în floarea vârstei care merge des la toaletă, de, prostata, un fost pursânge în al vieții galop, dar cam trecut în rezervă prin grajdurile prezentului, un armăsar plin de grăunțe ținute bine la bancă. Am și herghelie în Brazilia. Mamă! Mă auziți cum nechez răsunător? Ea are 21 de ani. O tipă arătoasă cu țâțele mari când capul meu de barosane, brrm, brrm, așa se aude când mă gudur la pieptul ei, o gagică focoasă ce țipă tare când extazul o cuprinde de la limba mea plină de plăceri, o femeie în adevăratul sens al cuvântului care, atunci când sunt lângă ea, mă soarbe din priviri. Ați văzut fotografia?

Știe să sugă bine. Asta nu voiam să vă spun, dar am primit cadou de la Vatican niște bomboane mentolate care au impresionat-o cu adevărat. A luat cu dinții una, într-o seară, a ronțăit-o cu plăcere cam zece minute de mă înnebunise la urechea mea sensibilă, ca apoi să înghită nemestecat bomboana. Mi-a zis că mai vrea încă una. Cu plăcere!, i-am spus uitându-mă cu admirație la ea. Tânără, tăticu! Bombonieră profesionistă. Așa se zice, nu? În fine! A mai luat cu buzele încă una, din pungă, a molfăit-o riguros pe ambele părți, ca imediat să se uite satisfăcută la mine. Eu adormisem, din păcate! Doar am auzit-o spunându-mi șoptit, dormi, puișor, dormi! 

Uneori stăm amândoi singuri pe terasa casei, îmbrățișați ne dăm în balansoar admirând stelele căzătoare, bucuroși de întâlnirea noastră Continuă lectura „Mi-am tras amantă tânără”

Când șaormarul începe să taie carnea, începe să-mi plouă în gură. La voi, la vegani, tot așa este când cineva tunde iarba?

saorma-cu-de-toate

Niciodată n-am avut nimic cu acei care au stil de viață diferit de al meu, cu ăia care beau altceva, să fie la ei acolo lichidele pe care le varsă pe gât, sau cu ăi care mănâncă altceva, să le fie de bine că nu am poftă de nimic din meniul lor. Sincer și fără nicio caterincă! Totuși, dacă stau bine să mă gândesc, nu pot spune că niciodată nu i-am admonestat în gând pe vegetarieni, pe vegani sau pe alții, care în loc să ducă o viață normală cu îmbuibări și alte tipuri de grătare, o ard fără proteine cât este ziua de mare de față cu toată lumea.

Să-mi fie rușine cinci minute cu fața la perete! Unii ar spune că viața normală este aceea pe care ți-o faci așa cum consideri tu ca individ, nimeni neavând dreptul să se amestece în treburile tale interne. Ce? Este gastroenterolog? Bine, bine, acum, la vârsta pe care o am, sperând că mintea mi-a mai venit la cap odată cu trecerea anilor, parcă să zic de acest aspect că nu mă mai interesează. Totuși, discutând Continuă lectura „Când șaormarul începe să taie carnea, începe să-mi plouă în gură. La voi, la vegani, tot așa este când cineva tunde iarba?”

Îmbrățișez marea, dar te iubesc pe tine!

dan-cristian-mihailescu-fotografie-marea-neagra-pescarusi-deasupra-apei

Îmbrățișez marea alături de tine, te sărut în ciuda ei și mă tem, abandonez clipe fericite privind valurile trimise să ne cuprindă și tac, accept durerea jucându-mă cu tine în brațe, te învârt în ceruri de spume albe, îmi pasă, mă supăr pe albastrul cerului ce stă deoparte doar privindu-ne iubirea, te alint, aleg să rămân privind norii ce vin opriți totuși de zare, apun și răsar alături de soare cu consimțământul lui într-un final de crepuscul târziu.

Cobor și urc trepte de dragoste oferite de sentimentele tale ghidată, sfătuiesc nisipul să se lase răsfirat de tine cu degetele de la picioare, uit și sufăr cu gândul la întâmplări de mult petrecute, doresc totul a mea sa fii mereu, te am, vreau. Fotografiez momentul într-un cadru știut doar de noi, el pus la secretul vieții până când, până când te-oi trece pragul dintre speranță și certitudine. Îmi zâmbești. Da!

Văd dincolo de culori oferite cu ochii mijiți de mirajul Continuă lectura „Îmbrățișez marea, dar te iubesc pe tine!”

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑